Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Trăim în miezul unei maree, între veghe şi vis

        de Monica Pillat

Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu

„Experienţele avute în somn mi-au dezvăluit răspunsuri salvatoare la întrebările şi neliniştile diurne, revelându-mi că obstacolele cu care mă lupt când sunt trează devin derizorii atunci când adorm şi mă desprind din carapacea timpului. Cunoaşterea prin vis mi-a deschis orizontul minţii şi m-a iniţiat în tainele iubirii de dincolo de moarte. De aceea, ţin să aduc cititorilor darul luminii şi al speranţei, pe care l-am primit în atâţia ani de noapte. După trezirea din somn, după aducerea aminte a celor petrecute şi arătate, după transcrierea lor pe hârtie, a urmat decantarea visului în vers, distilarea lui în basm. Tot ceea ce am scris până acum în proză şi în poezie a venit din împletirea, benefică pentru mine, a oniricului cu starea de veghe, a imaginaţiei cu realitatea.” – aceasta este, foarte pe scurt, perspectiva din care priveşte – şi gândeşte, şi analizeaz㠖 visele Monica Pillat. O profesionistă a viselor, Monica Pillat „e un fel de medium. Ea este un om a cărui memorie, a cărei inteligenţă funcţionează printr-un instrument cognitiv care nouă nu ne este neapărat familiar. Acest instrument cognitiv este visul. Monica Pillat visează, Monica are vise geniale. Monica învie morţii prin visele sale. Visul este, pentru ea, un instrument al readucerii la viaţă, este un instrument al Învierii” (Horia-Roman Patapievici).

De curând, la editura Spandugino, Monica Pillat a publicat volumul Somnul de taină. De la acesta pleacă şi dialogul de faţ㠖 parte delicată şi importantă a unui alt proiect editorial.

– Câte vise poate avea un om într-o viaţă?

– Existenţa noastră poate fi comparată cu o plajă scăldată ritmic de valurile nopţii. Nu poţi număra valurile, dar vezi cum aceste ape imaginare transformă opacitatea nisipului diurn în transparenţă. Când ne trezim din somn, căutăm contururile pe care noaptea le şterge. Astfel trăim în miezul unei maree, între veghe şi vis.

– Câte vise a visat Monica Pillat?

– Am avut atâtea vise cât să-mi dau seama de dualitatea fiinţei mele care pendulează între nevoia acută de repere şi de certitudini palpabile, pe de o parte, şi dorul dezmărginirii şi al desfacerii din limite, pe de alta.

– Câte vise frumoase?

– Depinde ce înţeles dăm frumuseţii: ea poate fi fundalul unor coşmaruri ale rătăcirii, sau poate fi izvorul divin al sentimentului de siguranţă. Mi s-a întâmplat, de pildă, să visez că mergeam pe malul mării, într-o dimineaţă de cristal, dar splendoarea peisajului era sfâşiată de spaima că nu ştiam de unde veneam şi încotro mă duceam. La polul opus acestei viziuni, ţin minte visul în care cutreieram un deşert fără sfârşit, fiind însoţită de o umbră albă. Prezenţa acelei umbre veghetoare îmi transfigura singurătatea, preschimbând pustiul într-o oază de bucurie şi de linişte. Frumuseţea era legată acolo de conştiinţa apartenenţei.

– Tu ai visat acele vise sau, uneori măcar, ai avut poate sentimentul că visele te-au visat pe tine?

– Poate că visele pe care le avem noaptea se aseamănă fiinţei noastre lăuntrice. Proverbul: „Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti” ar putea fi în acest sens modificat în zicala: „Povesteşte-mi ce visezi, ca să ştiu cum eşti”. În acelaşi timp, e limpede că nu suntem deloc stăpâni pe plăsmuirile onirice pe care le avem. Deseori, chiar ni se pare că în vis se joacă altcineva cu noi, dându-ne peste cap convingerile diurne, prejudecăţile şi mai ales siguranţa de sine.

– Cum visezi? Să spun altfel: visezi cu metodă?

– Am încercat, urmând exemplul unui predecesor ilustru precum Edgar Allan Poe, să surprind momentul în care mintea trece pragul stării de veghe, cufundându-se în somn. Cortina întunecată, ce se lasă peste văz, când închid ochii începe să se subţieze şi, treptat, imaginile curgătoare mă iau cu ele, ca nişte valuri, în larg. Ideile se desfac şi se învălmăşesc, fără noimă, cuvintele o iau razna, desprinzându-se din propoziţii. Uneori apar modele geometrice de o simetrie desăvârşită, aşa cum se arată la microscop structura armonioasă a fulgului de nea. Acestea sunt pentru mine semnele care îmi arată începutul pornirii spre celălalt tărâm unde domneşte fluiditatea.

– Şi ţie, şi mie ne place acest cuvânt: taină. Avem amândoi câte o carte care are cuvântul acesta în titlu. Ce e taina pentru tine?

– Desigur te gândeşti la volumul tău de interviuri intitulat De taină şi la recent apăruta mea carte, Somnul de taină, unde am ţinut să-mi aştern pe hârtie misterele vieţii onirice. Odată, o prietenă m-a întrebat dacă nu mă tem că, povestindu-mi visele de noapte altcuiva, ele ar putea să-şi piardă puterea, tocmai pentru că, spunea ea, acestea sunt daruri cu destinaţie unică. Eu cred, însă, că împărtăşirea unei taine celorlalţi sporeşte miracolul firii.

– Ce taină sunt visele? Taină sau taine?

– Visele ne pun în faţa unor taine care ne leagă de tot ceea ce a fost până la noi şi de tot ce va fi după ce vom înceta să vieţuim aici. Timpurile şi spaţiile pot fi trăite în simultaneitate, în cuprinsul viziunilor noastre nocturne, de aceea, în momentele privilegiate ale unor revelaţii, identitatea fragmentară a individului descoperă întregul din care s-a desprins, îşi explorează universalitatea, vechimea şi vastitatea.

– Marele vis al Monicăi Pillat? E deja visat sau îl aşteaptă?

– Eu văd viaţa şi visul ca pe nişte construcţii la care lucrez fără oprire, conştient sau inconştient. Marele meu vis e făcut din cărămizile vii, minuscule ca dimensiuni, ale existenţei ambivalente de până acum. Ele se adaugă neîncetat clădirii începute demult, dar totdeauna rezultatele mi se vor părea derizorii. Idealul meu ar fi să fiu, dar poate chiar sunt, deja, aşa cum suntem cu toţii, visele Domnului.

– Un top 3 al viselor tale – dintre cele visate?

– Iată o trinitate a acestor experienţe la care m-aş opri: visul în care sunt înconjurată de o iubire nevăzută şi mă tem ca ea să nu se întrupeze în cineva; visul în care mă aflu printre străini şi deodată îl văd pe Dumnezeu care se uită la mine cu ochii tatei; în sfârşit, visul în care sunt în largul unei mări care mă ţine la suprafaţă şi, când îmi dau seama că apa e de esenţă divină, mă invadează o bucurie care m-ar omorî dacă nu m-aş trezi la timp.

– Cum faci să nu uiţi visele? Ştii – putem spune aşa – sute de vise încă? Le ţii minte, aşa e?

– Mai întâi, când mă trezesc, nu deschid ochii imediat, ci încerc să le memorez. Dacă sunt revelatoare, simt nevoia să le scriu, ca să nu le uit. Aşa se face că mi-am adunat în timp o mulţime de vise în jurnalele mele de noapte. Nu le aştern din narcisism, ci dintr-o nevoie imperioasă de a învăţa ceva din ele.

– Este visul (oarecum) cum este scrisul? Ce fel de vieţi paralele sunt cele două? Reale, ireale? Complementare, contradictorii?

– Oniricul stimulează imaginaţia, deoarece ne furnizează alternative insolite şi eliberatoare. Visele pot da astfel idei celor dedicaţi scrisului, fiindcă propun căi de explorare şi soluţii care scapă raţiunii şi logicii diurne. Dar artistul filtrează şi decantează conţinutul sugestiilor venite pe panta somnului, dând o nouă coerenţă viziunii poetice. În acest sens, scrisul iniţiază un proces alchimic de sublimare a închipuirilor nocturne. Pe de altă parte, somnul presupune profunde metamorfoze ale fiinţei, iar la aceste prefaceri a recurs Kafka în vestita sa scriere în care coşmarul transformării omului în insectă ajunge metafora neînsemnătăţii individuale şi a indiferenţei celor din jur. Este în acelaşi timp o parabolă a înstrăinării lumii de aproapele său.

– Cu cine te întâlneşti în visele tale?

– Cum visele au de multe ori o funcţie compensatoare, cei întâlniţi pe potecile somnului sunt fie cei absenţi, de care îmi este dor, sau cei faţă de care am un sentiment de vină. Şi într-un caz şi în celălalt, visul mă ajută să dreg provizoriu neajunsurile pe care le-am creat în ani celorlalţi, ori să şterg barierele timpului şi ale spaţiilor care mă despart de ei. Uneori se întâmplă ca cei întâlniţi în plăsmuirile nopţii să fie personaje din cărţile care m-au marcat sufleteşte ori chiar autori cu care mi-am dorit să vorbesc sau să îmi fie călăuze.

– Cu cine încă nu te-ai întâlnit acolo şi ai vrea să te întâlneşti?

– Cu personajele unor cărţi pe care încă nu le-am scris, dar la care am început să mă gândesc.

– Ce teritoriu e visul? Ce fel de Terra Incognita? Întreb aceasta, desigur, pe o „profesionistă a visului.”

– Într-adevăr, visul este tărâmul incertitudinilor, dar şi al tuturor posibilităţilor, fapt care poate fi pe cât de promiţător, pe atât de înfricoşător. Acolo, ţi se poate întâmpla orice, şi în bine, dar şi în rău. De unde şi intensitatea sentimentului cu care te poţi trezi din somn: fie cu regretul sfâşietor că ceea ce ţi s-a arătat ca frumuseţe, speranţă şi iubire nu a fost decât un vis, fie cu bucuria imensă a prizonierului eliberat dintr-o cumplită capcană nocturnă. Desigur, între aceste extreme, poţi avea parte de călătorii iniţiatice care îţi dezvăluie faţa nevăzută a realităţii, adâncimea suprafeţei, aisbergul fiinţei, misterul creaţiei. Sunt aspecte ale oniricului care i-au fascinat pe romantici şi pe suprarealişti, dar şi pe exploratorii postmoderni ai lăuntricului.

– La tine: noaptea limpezeşte ziua? Sau, uneori, o şi complică?

– Şi una, şi alta. Adesea, cum ţi-am mai spus, visele de noapte îmi aduc înapoi ceea ce, în realitatea de zi cu zi, am pierdut definitiv şi, în acest sens, oniricul devine un fel de Meşter Manole care construieşte noaptea ceea ce ziua s-a dărâmat. Această recuperare pe jumătate a celor dispărute din viaţa mea îmi îmblânzeşte deznădejdea, îmi luminează sufletul, dezvăluindu-mi că fundătura în care mă credeam captivă nu este decât o aparenţă ce mă împiedică să îmi desluşesc drumul mai departe. Alteori, însă, visele de noapte ridică obstacole în faţa certitudinilor mele diurne, punându-mi la îndoială convingerile. Complicarea care rezultă, împingându-mă uneori pe muchia coşmarului, este totuşi, în opinia mea, un fenomen benefic, deoarece străpunge orizontul rutinei şi mă scoate din limitările obişnuinţei.

– Ce ne dă visul – starea de vis – în plus, în mod semnificativ decât primim de la starea de veghe?

– Incertitudinea care corectează limitele şi închistarea. Apoi, în somn, sentimentele au puterea de a face vizibil nevăzutul, după cum au şi forţa de a anihila familiarul, lăsându-ne pierduţi în neant. Mai concret spus, iubirea ne aduce pe cei dragi de dincolo lângă noi, pe parcursul viselor, pe când îndoiala şi frica ne deviază drumul întoarcerii la ei.

– Te poţi antrena pentru vise sau ele vin independent de voinţa noastră?

– Nu pot afirma în niciun fel că există strategii şi tactici prin care să mă antrenez pentru anume experienţe onirice. Dar, de multe ori, în timpul primejdiilor cu care m-am confruntat în vis, mi-au venit în ajutor credinţa şi cultura, cei doi piloni ai orientării şi speranţei. Fără aceste repere, nu doar în somn, ci şi în stare de veghe, te poţi rătăci iremediabil.

– Visul e o peşteră a lui Aladin?

– Desigur. Acolo, în visteriile nopţii dăm peste comorile adunate de la începutul lumii şi până azi. Cuferele pe care le deschidem au aparţinut unor civilizaţii dăinuitoare prin ceea ce ne-au lăsat. E vorba despre acel tezaur de reprezentări ancestrale despre care au vorbit cu atâta acuitate Jung, Bachelard şi Durand, atrăgându-ne atenţia asupra imaginarului psihic din care fac parte minţile noastre.

– Dacă da – dacă acolo avem, cum şi eu cred, împreună cu tine, comori – de unde sunt aduse aceste comori? Aduse sau, ca să rămânem la basmul atât de faimos, de unde sunt furate?

– Unele vise ne vin de demult, altele din viitorul încă netrăit, chiar noi înşine căpătăm în somn alte identităţi ce ne descoperă natura palimpsestică a fiinţelor noastre. Atunci putem sesiza, ca la lumina unui fulger, că suntem făcuţi din tot şi din toate câte au existat şi vor continua să existe. Suntem fiecare în parte un aliaj din tot ceea ce ne-a precedat şi va veni după noi. Geneticienii au studiat partea care e denumit㠄zestre genetică”. Literaţii s-au concentrat asupra aspectelor legate de „moştenirea culturală”. Psihanaliştii din şcoala lui Jung au acordat atenţie imaginarului provenit din „inconştientul colectiv”.

– De ce e plină Biblia de vise? Vise profetice?

– Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, Dumnezeu vorbeşte cu oamenii în vis. Creatorul îşi călăuzeşte Creaţia îndrumând-o prin viziuni şi revelaţii. Întregul se oglindeşte în fragmentaritate, insuflându-i putere şi har. Visele profeţilor îmbunează prezentul, caută să îl corecteze, dându-i încrederea într-un viitor al mântuirii.

– Dacă Biblia e vie – şi desigur că e aşa! –, aceasta înseamnă că visele profetice sunt, cum ar spune Horia Roman-Patapievici, „purtătoare de viitor”? Sunt valabile şi vor fi valabile?

– Bineînţeles. Visele profetice vorbesc despre rostul divin al timpului, despre epifania finală a lumii, despre întoarcerea acasă a fiului risipitor, care este şi parabola părţii revenind la întregul din care s-a rupt.

– De ce doarme Isus pe corabia în furtună?

– Din Noul Testament, aflăm că Fiul Omului nu are loc pe pământ unde să-şi culce capul, aşa cum au vulpile vizuini pentru odihnă. Isus e surprins însă dormind numai o singură dată: anume, pe o corabie zdruncinată de furtună. Ucenicii înspăimântaţi Îl trezesc, ca să-i apere de furia elementelor, şi atunci Domnul îi ceartă pentru necredinţa lor. Somnul Lui nu este absenţă, ci încredinţare absolută în veghea divină. Isus potoleşte apele şi linişteşte cerurile, făcând dovada puterii sale asupra naturii dezlănţuite. Dar somnul Lui de mai înainte este şi un test de încredere pe care ucenicii îl ratează.

– De ce dorm ucenicii în momentele teribile din Grădina Ghetsimani?

– Deşi Isus îi îndeamnă la veghe, în cea mai cumplită noapte a Sa pe pământ, ucenicii se prăbuşesc în somn, devenind absenţi. Este o slăbiciune pe care, ajungând mai târziu apostolii Domnului, ei o vor învinge, prin harica trezvie ce o capătă de Rusalii. După Învierea şi după Înălţarea la cer a lui Isus, cine ar mai putea dormi buştean? Mântuitorul ne-a dăruit cel mai preţios vis din câte am putea avea vreodată…

– Visezi – ai visat – că scrii?

– Nu chiar. Am visat că încercam să le citesc iubiţilor mei părinţi, duşi din această lume, poemele pe care le compusesem în lipsa lor, însă, de fiecare dată, scrisul de pe pagini se înceţoşa şi îmi era imposibil să le transmit ceva din ele. Totuşi, zâmbetul lor de la urmă îmi arăta că ei le ştiau dinainte. Poate că, în fond, le aşternusem pe hârtie, vegheată de ei, din nevăzut.

– Dar ai visat că ai visat? Vis în vis?

– Da, de multe ori. Poate din dorinţa mea de a ţine minte şi de a povesti unele vise. De pildă, mi s-a întâmplat să îl întreb pe tata în somn cum i se par visele mele cu el, cât e de adevărat ceea ce mi s-a arătat în câteva dintre ele. Răspunsul lui e adesea evaziv; alteori îi povestesc un vis care începe să se modifice, pe măsură ce îl narez, iar la sfârşit, tata mi-l tălmăceşte într-un registru mult mai tainic.

– Cum sunt sau cum pot deveni utile pentru lectură visele cuiva?

– Cu alte cuvinte, de ce cartea mea, Somnul de taină, apărută de curând la Editura Spandugino, ar putea fi utilă cititorilor? Am să-ţi răspund cu aproape aceleaşi cuvinte pe care le-am pus în avanscena acestui volum: „experienţele avute în somn mi-au dezvăluit răspunsuri salvatoare la întrebările şi neliniştile diurne, revelându-mi că obstacolele cu care mă lupt, când sunt trează, devin derizorii, atunci când adorm şi când mă desprind din carapacea timpului. Cunoaşterea prin vis mi-a deschis orizontul minţii şi m-a iniţiat în tainele iubirii de dincolo de moarte. De aceea, ţin să aduc şi altora darul luminii şi al speranţei pe care l-am primit în atâţia ani de noapte”.

– Cărţile tale sunt adânc contaminate de vis(e)?

– Tot ceea ce am scris până acum în proză şi în poezie a venit din împletirea benefică pentru mine a oniricului cu starea de veghe, a imaginaţiei cu realitatea. Structura tripartită a cărţii pomenite mai sus reflectă trecerea de la vis la vers şi la basm.

– Unde se duc visele?

– Acolo unde le laşi să se ducă. Dacă le uiţi, e ca şi cum nu le-ai avut, dacă le memorezi, îţi pot deveni călăuze. Depinde de tine ce alegi să faci cu ceea ce ţi se dă.

– Mor sau dispar visele? Care verb dintre cele două ţi se pare mai adecvat? Sau poată că un altul, şi mai potrivit decât cele două?

– Visele nu mor şi nici nu dispar, dacă le ţii minte şi mai ales dacă le pui în cuvinte pe hârtie. Eu vreau să le fac să dureze prin scris şi atunci ele intră natural, cu farmecul lor aparte, în existenţa mea diurnă, poate şi în viaţa celor care mă citesc.

– Visul e un avanpost pentru Viaţa de Apoi?

– Nu ştiu. Cum aş putea?

Nr. 04 / 2023
In memoriam Marcel Voinea

Comunicat de presă

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Mihai Şora – acum, amintiri
de Gabriel Coşoveanu

In memoriam Mihai Şora

Pustnici şi peţitori
de Cătălin Pavel

Cum e să scrii ca un bărbat
de Gela Enea

Zi plină de variate tăceri (2)
de Gheorghe Grigurcu

Ce multe am pierdut!
de Nicolae Prelipceanu

Expresionismul literar – o abordare generativă
de Ion Munteanu

Şi uite-aşa, pre româneşte,/Prostescul nostru caft se căftăneşte!
de Mihai Ghiţulescu

Confesional
de Dumitru Ungureanu

Metaludic
de Codruţ Radi

Amintiri pohetice dintr-o copilărie douămiistă
de Petrişor Militaru

Să vezi şi... să crezi
de Mircea Pospai

Contraintuitiv despre (re)umanizarea în poezie
de Gabriel Nedelea

Gâlceava poetului cu sine
de Gabriela Gheorghişor

Trăim în miezul unei maree, între veghe şi vis
de Monica Pillat

Iubesc românii, bunătatea pe care o văd pretutindeni în lucrurile mărunte din viaţă, umorul pe care îl au chiar şi în cele mai întunecate vremuri şi prieteniile care durează o viaţă
de William Maz

Un mare Învingător: Mihai Şora
de Marius Ghica

Tradiţii
de Florin Logreşteanu

Noduri pe frânghie
de Nicolae Stan

Fir întrerupt şi refăcut
de Ion R. Popa

Voci în noapte: performance şi poezie
de Daniela Firescu

Condiţia duală a scriitorului
de Viorica Gligor

Poeme
de Pompilian Tofilescu

Jocul cu timpul
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Revista revistelor

Calul de lut
de Anuradha Roy

Simetric, niciodată identic
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri